Nimic nu este mai absurd ca certitudinea.

Ma uimesc in continuare oamenii. Tocmai cand credeam ca am inteles ceva din viata asta, vin si rastoarna totul, incat increderea e asa o vorba in vant.
Ma uimeste cat de slabi suntem uneori, cum cedam fara nicio riposta
Ma uimeste cat de frumosi parem pe dinafara, iar inauntru putrezi
Ma uimeste cum, dupa ce am savarsit o sumedenie de greseli, suntem in masura sa tinem morala altora
Ma uimeste cat de cruzi suntem, iar pe strazi ne tipam umanismul
Ma uimeste cat de putin stim sa iubim, sa oferim, dar cat de mult ne dorim pentru noi
Ma uimeste cat de mult ne respingem, cand ne dorim atat sa ne intelegem si sa comunicam
Ma uimeste cat de altruisti parem, dar ranim din egoim pur
Ma uimeste ce bine jucam teatru, dar rolul vietii noastre nu ni-l asumam
Ma uimeste cate diplome avem, dar nu stim nici sa scriem corect romaneste
Ma uimesc atat de multe. Inca ma uimesc.
Oare de ce nu pot pricepe, pur si simplu, pentru totdeauna?
De ce ne numim OAMENI?